...şi sã le aşez frumos, pe culori…
Degeaba sunt rostite cu voce tare apoi,
cu riscul dezintegrãrii silabelor,
aruncate în tãceri patetice,
tãceri în doi,
din doi în doi,
zvârlite pe veci la gunoi.
Dar eu, mai ambiţioasã ca efectul de serã,
eu marchez schimbarea de direcţie cu o curbã bumerang.
Oamenii privesc nedumeriţi la femeia
ce-şi pleacã seara capul pe o stea,
în fiecare noapte cu alt nume.
Ei se cred imbatabili în propriile frustrãri,
sentimente de laborator.
Ei cred cã umbra nu le poate fi desprinsã de tãlpi şi
nu-şi dau seama cã mersul lor este bizar direcţionat spre înapoi.
Închid uşa cu singura cheie,
uitând cã sufletul rãstignit pe note
se zbate sã iasã pe gaura cheii
odatã cu zâmbetul.
Eu deschid uşi,
numãr decãderi,
falsific statistici.
Eu visez dincolo de toate minunile
şi sper munţi exponenţial
din care reizvorãsc degete.
Acolo gãsesc speranţa.