Maria-Denisa

11 februarie 2010

Spre cabana Susai (Predeal) - in imagini

20 ianuarie 2010

O noua ninsoare

Destul de neplacut sa pleci cu noaptea-n cap pe gerul asta care a fost de dimineata si sa mai ai si chef de munca... Iarna e in toi cu adevarat.

Trebuie sa recunosc ca desi nu mi-a placut iarna niciodata pentru ca o asimilam automat cu frigul, in dimineata asta parca imi venea sa ma tavalesc in zapada. Era pufoasa si alba cum nu a mai fost de ani buni. Am facut cateva fotografii cat am stat in statie, si anume mai bine de un sfert de ora, dupa care a venit un autobuz ce vroia sa inlocuiasca tramvaiul, dar care a avut parte de chin adevarat pana la Judetean. Cel putin pana la Complexul Mare cred ca il intreceam cu brio daca as fi mers in paralel, fara sa punem la socoteala ca as fi obosit. Calatorii nervosi, imbulzeala adevarata, stress maxim. Soferul calm, pe situatie, pana a descoperit ca s-a rupt usa de la mijloc din cauza aglomeratiei. Cursa pe care tramvaiul o face in 14-15 minute, autobuzul a reusit performanta sa o termine in 40. Si uite asa am plecat acasa pe timp de noapte si am ajuns pe timp de zi.

30 decembrie 2009

Am cunoscut si parinti denaturati

Probabil ca sunt eu prea tampita si nu inteleg lucruri simple, dar de fiecare data cand aud ca copiii sunt batuti de parintii lor imi da cu virgula. Si eu am fost batuta la randul meu, si imi aduc bine aminte ca aproape de fiecare data era cam degeaba. Adica…nu eram genul care sa fac prostii mari sau sa fiu atat de rea incat sa cer bataia. Acum stiu asta, dar atunci aveam indoieli pentru ca tot ce auzeam era “lasa ca va faceti voi mari si o sa vedeti cand v-or face copiii vostri la fel”…OK, m-am facut mare…am copil…si? Imi scapa mie ceva? Tot ce vad este un copil normal, care stie sa faca prostii asa cum ii sta bine unui copil, dar nimic iesit din comun. Nu este mult diferit de ceea ce am fost si eu odata. Dar acum am gasit diferenta: parintii. Nu arunc cu pietre, sunt doar obiectiva. Nu-mi aduc aminte sa ma tina mama in brate vreodata, insa imi aduc aminte cat ustura palma tatalui pe fata. Imi aduc aminte cum e sa fii dat afara din casa odata cu schimbarea anotimpului, imi aduc aminte cat de tare se aud pe scara blocului tipetele, imi aduc aminte ce explicatii stupide dadeam la scoala pentru vanatai si cate restrictii aveam. Nu prea imi aduc aminte ce aveam voie sa facem, dar stiu ca ora de desene animate de duminica pe care ne-o dadea Ceausescu era brusc intrerupta cand intra tata pe usa si ne oprea televizorul ca sa nu mai consumam curent. Doamne…nu vreau sa ma starnesc ca sunt ATAT de multe de povestit…Plecasem de la ideea ca nu inteleg parintii care dau in copii. Admit ca sunt si copii care poate sunt mai rebeli si parintii ajung greu la o intelegere cu ei, dar sunt si copii, cum e prietenul lui Florinel, care este un exemplu de inteligenta, bun simt si cumintenie. Ma bucur enorm ca sunt asa buni prieteni pentru ca se potrivesc foarte bine. Singurul lucru pe care inca nu s-au inteles este care dintre ei este mai bun din clasa. Fiecare il vede pe celalat "the best". E, asta da problema existentiala! Cu toate ca este cu siguranta un copil foarte bun, are parte zilnic de bataie. L-am intrebat de ce se intampla asta si mi-a raspuns ca “bataia e rupta din Rai!”. Oare asta sa fie singura explicatie pe care o primeste? Cum poti sa dai intr-un asemenea copil? Isi aseaza si patura de pe canapeaua pe care a stat ca sa nu cumva sa deranjeze…mai avea putin si spala pe jos, de teama sa nu fi murdarit parchetul cand a intrat in casa…Nu-l stiu de ieri asa ca nimeni nu ma poate prostii ca ce vad eu nu este ce vad parintii lui. Este un copil asa cum multi si-ar dori. Chiar nu pot intelege. I-am zis de curand lui Florinel in gluma ca-l bat daca nu face nu-stiu-ce. Reactia? L-a bufnit rasul! Habar n-are ce e aia! Cum sa dai in CEL MAI IUBIT DINTRE PAMANTENI? Cum sa-ti ranesti copilul si apoi sa ai pretentia sa te ierte, sa te asculte, sa te tina in brate? Cum sa treaca o zi fara sa simta caldura bratelor mele? Cum sa nu-l pup pe obrajori, pe ochisori, pe ce nimeresc din viteza cand trec pe langa el? Cum sa nu auda zilnic ca este iubit? Cum sa te autoproclami parinte cand copilul tau simte frica langa tine? Cum poti sa nu-ti iubesti copilul? Cum au putut ai mei si pot in continuare sa nu-si iubeasca copiii? Dar nepotii? Cat de senil trebuie sa fii sau cata ura trebuie sa ai in suflet sa-ti iasa asta? Cum sa te mai privesti in oglinda si sa crezi ca tu ai mereu dreptate? Ma rog la Dumnezeu sa-mi tina mintile sa nu gresesc vreodata in fata copilului meu. El este singurul motiv pentru care respir. Este tot ce mi-a dat Dumnezeu mai bun de la viata. Amin!

Update 20 aprilie 2010

Pentru ca aceasta postare a starnit intrebari referitoare la modalitatea de a indrepta intr-un fel sau altul lucrurile, reamintesc ca sesizari si intrebari pot fi adresate aici.