18 decembrie 2010

De iarnã

colindãtori cu mãşti încap într-o fereastrã
eu uit sã le zâmbesc şi uit de mine
ei, posesori de muzicã albastrã -
eu, imperfectã iarna fãrã tine.
















mi-am construit, în mintea mea, o arcã
cu care-aş vrea sã fug spre nicãieri
şi sã salvez iubirea de la moarte
şi amintirea mâinii tale, ieri.

















mai urc în bradul crud înc-o betealã
steluţe albe-mi cad din cer şi-mi vine
sã-ţi desenez piane de cernealã
dar mã opresc la graniţa cu mine.

11 decembrie 2010

20 noiembrie 2010

M-am hotãrât sã numãr speranţele tuturor

...şi sã le aşez frumos, pe culori…
Degeaba sunt rostite cu voce tare apoi,
cu riscul dezintegrãrii silabelor,
aruncate în tãceri patetice,
tãceri în doi,
din doi în doi,
zvârlite pe veci la gunoi.
Dar eu, mai ambiţioasã ca efectul de serã,
eu marchez schimbarea de direcţie cu o curbã bumerang.
Oamenii privesc nedumeriţi la femeia
ce-şi pleacã seara capul pe o stea,
în fiecare noapte cu alt nume.
Ei se cred imbatabili în propriile frustrãri,
sentimente de laborator.
Ei cred cã umbra nu le poate fi desprinsã de tãlpi şi
nu-şi dau seama cã mersul lor este bizar direcţionat spre înapoi.
Închid uşa cu singura cheie,
uitând cã sufletul rãstignit pe note
se zbate sã iasã pe gaura cheii
odatã cu zâmbetul.
Eu deschid uşi,
numãr decãderi,
falsific statistici.
Eu visez dincolo de toate minunile
şi sper munţi exponenţial
din care reizvorãsc degete.
Acolo gãsesc speranţa.

16 noiembrie 2010

Sfârşit de toamnã

Atâtea culori – curcubeu amuţit
s-au stins, simultan, la atingerea unui singur buton,
unui fulg.
Betoanele toate, opãrite cu gri,
mai pãstreazã urmele vijeliei
de frunze
ca şi gândurile mele spre tine.
Prin geamul aburit te-am vãzut
cum iţi place muzica
şi degetele tale pe pian
desenând Yiruma, purtãtorul tot-ului,
apoi Krutoy, cuprinsul nevãzutelor.
Eu cred în basme cu foşnet,
în imagini ce rostesc cuvinte,
în toamna de-nceput
şi în noi.
Asurzitoare sunt gândurile tale spre mine
pe cand eu, pseudo-fiinţa,
ascult cum zãpada mi se topeşte în palmã.
Toamna e gata sã reînvie muritoarea din mine cu frumosul din tine.
Toamna e gata sã-mi ascundã frica de mine.
Toamna e gata.

30 octombrie 2010

Presupusa nemãrginire

Închid lumea din faţa mea
cu zgomot de pleoape;
întunericul ce se naşte mã clatinã, dezechilibratã,
cãtre pãmântul crãpat de sub mine.
Într-o cuvioasã solidaritate cu mine,
copacii au tãcut.
În gândul meu, nãucitã,
nu înţeleg încotro se îndreptau urmele paşilor mei,
şi norii.
Intoxicatã de haos eram,
cu mintea fãceam înmulţiri şi poeme,
aveam nevoie de oameni fãrã nevoi,
iar întrebãrile mele mureau de singurãtate,
exilate.
Atunci te-am cunoscut pe tine
şi-am prins rãdãcini în pãmântul sfânt,
din care sunt fãcute muzee de dorinţe.
Tu mã curãţai de greşeli, şi
nopţile mele stãteau de veghe viselor tale.
Apoi îmi spuneai din priviri cã sunt bunã,
iar eu, naivã, mã amãgeam cã te merit.
Plesnea în mine dorinţa sã crape
de ziuã lângã tine.
Tristeţile se izbeau de mângâierile tale
cu urlete nebãgate în seamã,
cu cuvinte nepotrivite pentru noi doi,
care dãdeam o nouã şansã iubirii.
Frumuseţea din minutele noastre
mãsurate cu o clepsidrã de frunze
izbutea sã reînvie cerul
spintecat în douã de un curcubeu
fãrã nici un avertisment.
Şi atunci ploaia
…oh, ce bine era între picãturi mirosind a crengi!
…ploaia spãla rãnile unui trecut
- elixir transpirat, obosit -
ce-şi dãdea ultima suflare, acolo,
pe pãmântul ud.
Tu, dãdãtor de viaţã, mi-ai resuscitat sufletul,
chiar acolo, între firele ierbii,
când eu uitasem cã exist, cã sunt om,
cã ştiu sã mã mir şi sã cânt.
Aşa te-am cunoscut pe tine,
şi pentru tot ce faci
te-aş mai cunoaşte o datã
pentru cã
iubirea meritã oricâte şanse.
Am învãţat sã aprind cu un singur chibrit
rãsãritul,
ca numele tãu, predestinat
sã se vadã din Lunã şi lumi,
sã se audã din enciclopedia Universului,
mai presus de pian.
E un truc pe care il ştii doar tu sau
dorinţã în expansiune, dãdãtoare de timp şi crezuri,
raţiunea prin care ştii tot
ce simt, ce-mi doresc, ce visez şi ce-mi vãd ochii?
Cum oare te-apleci deasupra mea şi minunile
îşi fac loc, una câte una,
în pântecul meu?
Cum reuşeşti sã-mi asculţi gândurile
fãrã ca eu sã am vreo şansã la litere?
Cum braţele tale îmi apãrã trupul
fãrã ca trupul meu naiv sã afle
cã avea nevoie de îmbrãţişare?
Şi cum cuvintele tale curg muzicã
urechilor mele,
cu tâmpla lipitã de pernã?
Ce ursitoare nebune mi-au zvonit în viaţã
atât de mult bine?
Aşa te cunosc pe tine,
şi pentru tot ce faci
te-aş mai cunoaşte o viaţã.
Întinsã pe iarbã, uitatã-n visare,
cu gândul la tine
zâmbesc.






16 octombrie 2010

Cantecul meu

Vino lângã mine.
Aratã-mi cum ştii sã împarţi Paradisul
în cântec de harpã, pian şi vioarã,                
în versuri cu rime.
Aratã-mi cum stelele ţi-ascultã glasul
şi danseazã nebune
apoi cad, strãlucind
lovite de-aurore
fãrã nume.












Atinge-mi genele
pe care ochii mei obosiţi le îndoaie
cu lacrimi.
Minte-mã cã suntem numai noi doi pe Pãmânt
şi urcã-mã la cer
pe-o razã.
Învaţã-mi degetele sã atingã,
aşa cum faci tu
cu sufletul meu.












Vino mai aproape, lângã mine.
Aşeazã-te aici, în mirosul de iarbã crudã
şi vorbeşte-mi despre noi,
apoi spune-mi de ce norii şi pãsãrile cântã pe note,
de ce fluturii zboarã în curcubeu
şi de ce m-ai ales pe mine.












Eu nu înţeleg lucruri sfinte,
nu ştiu cum de lava fierbinte ce frige pustiul
mi-e rece ca gheaţa de nu eşti aici.
Şi caut secretul magiei din tine,
rãspuns la-ntrebãri;
desene cu zâmbet pe faţa mea-n zori,
iubirea din mine.
Rãstoarnã clepsidra cu timp împreunã,
aruncã abacul cu ani
vorbeşte-mi într-una şi ţine-mi strâns mâna
apleacã-ţi sãrutul spre mine.
E bine.

12 octombrie 2010

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...