Presupusa nemãrginire

Închid lumea din faţa mea
cu zgomot de pleoape;
întunericul ce se naşte mã clatinã, dezechilibratã,
cãtre pãmântul crãpat de sub mine.
Într-o cuvioasã solidaritate cu mine,
copacii au tãcut.
În gândul meu, nãucitã,
nu înţeleg încotro se îndreptau urmele paşilor mei,
şi norii.
Intoxicatã de haos eram,
cu mintea fãceam înmulţiri şi poeme,
aveam nevoie de oameni fãrã nevoi,
iar întrebãrile mele mureau de singurãtate,
exilate.
Atunci te-am cunoscut pe tine
şi-am prins rãdãcini în pãmântul sfânt,
din care sunt fãcute muzee de dorinţe.
Tu mã curãţai de greşeli, şi
nopţile mele stãteau de veghe viselor tale.
Apoi îmi spuneai din priviri cã sunt bunã,
iar eu, naivã, mã amãgeam cã te merit.
Plesnea în mine dorinţa sã crape
de ziuã lângã tine.
Tristeţile se izbeau de mângâierile tale
cu urlete nebãgate în seamã,
cu cuvinte nepotrivite pentru noi doi,
care dãdeam o nouã şansã iubirii.
Frumuseţea din minutele noastre
mãsurate cu o clepsidrã de frunze
izbutea sã reînvie cerul
spintecat în douã de un curcubeu
fãrã nici un avertisment.
Şi atunci ploaia
…oh, ce bine era între picãturi mirosind a crengi!
…ploaia spãla rãnile unui trecut
- elixir transpirat, obosit -
ce-şi dãdea ultima suflare, acolo,
pe pãmântul ud.
Tu, dãdãtor de viaţã, mi-ai resuscitat sufletul,
chiar acolo, între firele ierbii,
când eu uitasem cã exist, cã sunt om,
cã ştiu sã mã mir şi sã cânt.
Aşa te-am cunoscut pe tine,
şi pentru tot ce faci
te-aş mai cunoaşte o datã
pentru cã
iubirea meritã oricâte şanse.
Am învãţat sã aprind cu un singur chibrit
rãsãritul,
ca numele tãu, predestinat
sã se vadã din Lunã şi lumi,
sã se audã din enciclopedia Universului,
mai presus de pian.
E un truc pe care il ştii doar tu sau
dorinţã în expansiune, dãdãtoare de timp şi crezuri,
raţiunea prin care ştii tot
ce simt, ce-mi doresc, ce visez şi ce-mi vãd ochii?
Cum oare te-apleci deasupra mea şi minunile
îşi fac loc, una câte una,
în pântecul meu?
Cum reuşeşti sã-mi asculţi gândurile
fãrã ca eu sã am vreo şansã la litere?
Cum braţele tale îmi apãrã trupul
fãrã ca trupul meu naiv sã afle
cã avea nevoie de îmbrãţişare?
Şi cum cuvintele tale curg muzicã
urechilor mele,
cu tâmpla lipitã de pernã?
Ce ursitoare nebune mi-au zvonit în viaţã
atât de mult bine?
Aşa te cunosc pe tine,
şi pentru tot ce faci
te-aş mai cunoaşte o viaţã.
Întinsã pe iarbã, uitatã-n visare,
cu gândul la tine
zâmbesc.